Nimic din ziua care a trecut nu va mai semăna întru totul cu cea care avea să vină. Doar dimineţile de duminică şi de sărbătoare, când acelaşi om, într-un palton negru şi cu o pălărie decolorată, urca senin şi liniştit scările întinse şi reci, către un turn de biserică. Picioarele nu-i mai erau îngheţate pentru că purta ghete cu talpa groasă.
Acelaşi dangăt de clopote, apăsat şi prelung, acelaşi cor de îngeri şi heruvimi, aceeaşi rugăciune:Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău...
Aceeaşi scară celestă pe care urca cu pasul ritmic, apăsat. Şi a urcat mereu, mereu, până când s-a simţit ca un nor, uşor şi efemer, şi nu a mai vrut să se întoarcă pentru că la capătul scării aflase LUMINA.


Fragment din romanul ''Trandafiri sub zăpezi''
G-M H.