Cum aş putea întoarce timpul?
Nu ştiu cât de mult mi-aş dori azi să pot întoarce timpul, dar ştiu că îmi doresc din tot sufletul şi cu toată inima să pot întoarce ziua de ieri, măcar...!
Mergeam cu pasul grăbit pe o stradă - de fapt aproape alergan -
Într-un fel acest mers grăbit aproape că îmi făcea bine, pentru că mă ajuta să nu mă las copleşită de gânduri, de probleme. Dar curând îmi va face un rău incomensurabil.
Aprope de locul de destinaţie, din iuţeala pasului, zăresc în faţa mea o femeie cu haine aproape sărăcăcioase, cu mersul uşor legănat, nesigur,purtând în mâna dreaptă o sacoşă uşoară pe care din pricina echilibrului nesigur şi al mersului de robot femeia îl purta ca pe un geamantan. Mi-am ridicat ochii spre chipul femeii şi am simţit în inima mea o săgeată de foc şi o durere ascuţită în tâmple. Am ''derulat rapid timpul ca pe o peliculă fotografică şi ochii minţii mele potriveau această fizionomie cu cea a profesoarei mele din liceu. Era ea cu adevărat, şi ochii ei blânzi se ascundeau în spatele ochelarilor cu lentile groase şi.... cu aceeaşi ramă gălbuie, ca acum 23 de ani!!!. Avea chipul palid şi buzele ei mimau cuvinte fără sunete şi fără înţeles.
Femeia m-a privit în gol, probabil pentru că o privisem atât de insistent şi apoi a continuat să murmure pentru sine cuvinte fără grai...
La început m-a durut inima. Acum mă durea sufletul...!
Nu ştiu ce am simţit în afară de durere dar am să regret mereu că nu am fost în stare să rostesc un banal salut sau cu respect un ''Săru'mîna'' sau măcar ''Bună ziua'' pentru cea care ani la rând cu afecţiune părintească şi cu dăruire profesională ne-a învăţat să fim OAMENI.
M-am oprit secerată de un sentiment pe care nu pot să-l definesc fără simt în inima mea o durere şi mai profundă. Mi-am dorit nespus să o ajung din urmă şi să o îmbrăţisez cu drag dar TIMPUL care-mi suna ca un cronometru şi gonea acum înaintea mea ca un alergător de cursă de care trebuia să mă ţin cât mai aproape, mă ducea ÎNAINTE.
Am riscat să mă opresc câteva secunde şi să mă întorc urmărind cu privirea silueta ei
firavă cu mersul nesigul şi cu sacoşa legănată de vânt.Mă luptam cu timpul şi cu lacrimile!
Ca să contracarez acel sentiment de culpă pentru că nu reuşisem să fac nci unul din gesturile pe care mi-aş fi dorit să le fac, mi-am spus că probabil femeia în rătăcirea ei oricum nu ar fi înţeles gestul meu de afecţiune şi poate nici chiar salutul meu..
Dar în inima mea, cu adevărat, regretul se întoarce mereu ca un val
TOATE LA VREMEA LOR....AŞA CUM SE CUVINE...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu